Cu ce se măsoară dorul? Cu numărul de nopți nedormite? Cu numărul de straturi ofilite ale inimii? Cu numărul de chiștocuri din scrumieră? Sau litri de alcool îmbuibați în ficat?
Atunci când îți este dor de cineva, climatul tău afectiv este cuprins de o furtună, care oscilează… te lasă să iei o pauză, cât să inspiri si să expiri, apoi te năvălește din nou. Cum ieși din acest zbucium? Există umbrele emoționale?
Cerul îți amintește chipul dragostei risipite, notele muzicale pe care le asculți îti sfâșie dantela croșetată cu sentimente apuse. Încerci să jonglezi cu dorul, îl muți dintr-un organ al corpului în altul, îl ascunzi în colțurile umbroase ale inimii, încerci să îl încătușezi dar nu reușești… este obraznic. Este visceral.
Însă, cu timpul nu mai doare neastâmpăratul dor, îl simți evaporat în corp, mai rămân doar câteva rămășițe depuse pe vene. Timpul este aliatul tău, deși la început este crunt, nemilos, te copleșește, după o vreme, cedează ușor, îti alină rana sângerândă.
Dorul este un declanșator de sens, ce rost are viața fără acest cuvânt care face parte din circuitul complet al iubirii? Cum se aude viața fără sunetul dorului? Pentru că da, dorul are sunet, este un fel de liniște presărată cu zgomot, care vine și revine. Acel spațiu gol pe care îl simți este, de fapt, plin. Un balans între iubire și resemnare.
Dar mă întreb, cu ce opresc dorul? Unde este linia de stop? Am fluturat demult steagul care semnalizează linia de ,,finish”. De ce nu se oprește din goana lui către inima mea? Vreau să vând acest sentiment. Dar cu ce vând dorul? Și cât costă dorul? Unde este taraba care vinde sentimente? Îmi doresc o licoare care să îl spulbere. Nu există. Dorul este ca un virus, care mocnește în tine, dacă tu nu îl deranjezi, nici el nu te deranjează.
Această forță, dorul, face din tine un om viu. Te poartă pe aripile nostalgiei, care îti învelește inima. Vrei să te arunci în ea, în această melancolie, și aștepți să te prindă, el, flămând, cum o făcea cândva. Privești dorul dansând în valurile mării, visezi cu ochii deschiși, până când realitatea te gâdilă pe șira spinării și te trezești din reverie. Construiești un templu de amintiri, din nisip, care se năruie în fața ta dar tu zâmbești, nu mai ai ce să faci altceva, deoarece sacul tău lacrimal este gol.
Așa a făcut și Manuel Vilas în cartea ,,În toate a fost frumusețe”, a zâmbit vorbind cu dor despre părinții săi. Afecțiunea față de aceștia l-au făcut să găsească frumusețe în trecutul copilăriei sale, el suferea, considera că este nedrept faptul că a rămas fără părinți. La cincizeci de ani a simțit nevoia să scrie cartea. Descoperă, prin dispariția tatălui, că ,,este nepoliticos să trăiești mai mult decât a trăit tatăl tău”. Este o blasfemie, o lipsă de loialitate, o greșeală cosmică, dacă trăiești mai mulți ani decât a trăit tatăl tău. Nu mai ești fiu și dacă nu mai ești fiu, nu mai ești nimic.
,,Suferința este o conștiință dilatată care atinge toate lucrurile care au fost și vor fi. E un soi de politețe secretă față de toate lucrurile”, spunea el. Dorul față de ei îl copleșește și Vilas conștientizează cât de mult îi a(dor)a și câte lucruri au rămas, poate nerostite, la timpul lor. Povestește cu o nostalgie resemnată despre trecutul său, trecut care dantelează un destin în golurile mecanice ale respirației sale. Consideră că ,,prezentul ne învăluie, capacitatea turbată a prezentului ne face să credem că viața are consistență.”
În acest context, mă întreb care este rostul durerii? Această ,,ploaie„ de picuri aspri care nu îți dă pace, te hărțuiește, precum un gând rău, ori o îndoială…
Îmi este tot mai limpede că ,de fapt, această ,,ploaie” are menirea de a lustrui, de a igieniza disciplina ta interioară. Durerea este instructivă, ea procesează schimbarea. A(dor) schimbarea!
Prof. Carla PĂDUREAN
Post-ul Educație cu vocație. A(dor)ul apare prima dată în Stiri din Mures, Stiri Targu mures – Liderul presei muresene.
